Ce este jocul?          

          Jocul este activitatea fundamentală a copilului preșcolar; jucându-se, copilul învață concepte, își dezvoltă abilități sociale și fizice, învață să înțeleagă situații concrete de viață și să-și dezvolte capacitatea de comunicare prin limbaj sau paralimbaj. Noțiunea de joc, după N. Sillawy, este o „activitate fizică sau mentală fara finalitate utilă, căreia te dedici din simpla plăcere”. În fapt, jocul reprezintă munca preșcolarului, iar locuința sau grădinița constituie locuri de muncă, în care el învață prin intermediul jocului. 

 

 „Jocul este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiple trebuințe ale eului. Iată de ce, toate metodele active de educare a copiilor mici cer să li se furnizeze acestora un material ajutător pentru ca, jucându-se, ei să reușească să asimileze realitățile intelectuale care, fără aceasta, rămân exterioare inteligenței copilului” – J. Piaget.

 

          Beneficiile jocului

          De-a lungul timpului au fost studiate beneficiile jocului la și s-a demonstrat că acestea sunt multiple. Mai ales în cazul copiilor preșcolari, când aceștia trec prin schimbări importante în planul dezvoltării somatice, psihice și relaționale. Prin joc, copilul acumulează cunoștințe noi, își diversifică acțiunile mintale, își dezvoltă imaginația, își folosește constructiv energia. Jocul înseamnă cunoaștere, asimilare practică și mentală a însușirilor lumii înconjurătoare, cât și a experienței de viață. De asemenea, jocul contribuie la dezvoltarea inteligenței sociale. În intervalul 3-7 ani, jocul cunoaște o nouă latură, mai elaborată, mai dezvoltată din toate punctele de vedere. Această perioadă este considerată cea mai importantă în dezvoltarea intelectuală a copilului prin joc. Acum, învățarea se face doar dacă este îmbrăcată într-o formă ludică. Copilul începe să imite conduite, să-și imite părinții, să repete ce spun ei și înmagazinează o mulțime de informații care adulților le scapă, pentru că sunt obișnuiți cu ele.

 

          Istoria jocului

          Referiri la joc se întâlnesc încă din antichitate, în lucrările grecilor antici, conform dovezilor arheologice. Jocurile sunt parte integrală a tuturor culturilor, fiind și cele mai vechi forme de interacțiune socială dintre oameni. În cartea Homo Ludens, publicată în 1938 de către istoricul olandez Johan Huizinga, scrie că jocurile sunt condiție primară pentru fiecare generație în culturile umane. Huizinga declară că jocurile sunt cele mai vechi forme de interacțiune socială și de manifestare culturală, practicată chiar și de animale. Mai scrie că jocurile sunt un punct de start pentru activitățile complexe ale omului precum limba, dreptul, războiul, filosofia și artă. Însă primele cercetari asupra jocului s-au derulat abia incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Cam in aceeași perioadă s-au conturat și primele teorii cu privire la natura și rolul jocului.

 

          Teoriile jocului

          •Teoriile Clasice:

ØTeoria surplusului de energie poate fi găsită în filosofia cathartica a lui Aristotel. Mai tarziu, Friedreich Schiller (1759-1805) pornește de la ideea ca ființele tinere, animalele superioare si copiii, dețin o foarte mare cantitate de energie nervoasa ce trebuie consumata. Apoi Herbert Spencer a adoptat o versiune separată a teoriei, el asociază acest surplus de energie într-un context biologic evoluționist mai larg.

ØTeoria recreării conturată de Moritz Lazarus (1883), afirmă că jocul înseamnă recreere. Prin joc, organismul se reface, se odihnește (Lazarus vede jocul ca opusul muncii, iar acesta readuce energia consumata in timpul prestării muncii).

ØTeoria exersării (sau autoeducării) de Karl Groos (1896, 1901), a abordat jocul dintr-o perspectiva biologica. Jocul este un mijloc de exersare a predispozițiilor in scopul maturizării, un fel de pre-exercițiu al conduitelor mature pe care le pregătește. Groos clasifică jocurile în: jocuri de experimente, jocuri de funcții generale, jocuri senzoriale, jocuri motorii, jocuri intelectuale, jocuri afective și jocuri de voință.

ØTeoria recapitulării dezvoltată de G. Stanley Hall (1844-1924) arată că jocul reflecta cultura căreia îi aparține copilul, reproducând prin formele sale, perioadele preistorice ale rasei umane (războiul, vanatoarea, lupta pentru existenta, construirea de adăposturi, etc.).

          •Teoriile Moderne:

ØTeoria psihanalitică dezvoltată de S. Freud – copii folosesc jocul ca un instrument de prevenire a gândurilor negative.

ØTeoria modulară de Berlyne (1969) susține faptul că jocul este o activitate în care copiii sunt autostimulați şi mențin un nivel optim al interesului pentru cunoașterea și explorarea, prin contact fizic, emoțional și social, a mediului.

ØTeoria metacomunicării de Bateson (1955) – jocul copiilor se bazează pe interacțiune când aceștia se angajează în jocuri de simulare.

          •Teoriile Cognitive:

ØAu explorat relațiile dintre joc si dezvoltarea cognitivă. In cadrul acestor teorii, ideea centrala este aceea ca strategiile de joc sunt importante pe toata durata copilăriei, ele prezentând un puternic efect formativ in planul dezvoltării psihice a copilului.

ØReprezentanți : J. Piaget, J. Bruner, L. S. Vagotski, A. N. Leontiev s.a.

 

          Stadiile jocului

          Conform teoriei lui Piaget (1980) se afirmă că dezvoltarea cognitivă se produce în stadii diferite. Folosind principiul stadialității, Piaget propune trei stadii ale jocului:

Jocul de stăpânire: primul stadiu, care se desfășoară în primii doi ani de viață, când copilul învață modul în care reacționează obiectele și oamenii la activitatea fizică și la cuvinte sau comenzi. Jocul copilului vizează doar controlul mediului său.

Jocul simbolic: caracteristic intervalului 2-7 ani, copilul explorează modul în care pot fi utilizate obiectele și articolele în scopul de a reprezenta alte lucruri. Se bazează pe exercițiu, simbolism și ficțiune, pe capacitatea de reprezentare a realităților nonactuale și are rolul de a organiza gândirea copilului, de a permite manipularea și producerea de imagini mentale și, prin intermediul repetiției, de a-i facilita copilului asimilarea de noi situații.

Jocul cu reguli: se întâmplă după vârsta de 7 ani, copiii încep să joace jocuri de cooperare, structurate, care au reguli bine definite. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, acest tip de joc capătă o importanță mai mare, ce reflectă dezvoltarea lui de-a lungul stadiilor operaționale.

 

          Tipuri de joc

Jocul dramatic sau jocul de rol:

•Ajută copilul la recunoașterea și exprimarea emoțiilor și sentimentelor.

•Copilul imită comportamente sociale și astfel își pregătește  rolul său în grup și în comunitate.

•Copilul se joacă singur sau cu alți copii și interpretează rolurile care i se par interesante și pe care dorește să le învețe.

•Îl ajută pe copil să își dezvolte

ØImaginația,

ØFluența,

ØCorectitudinea limbajului,

ØVocabularul,

ØDeprinderile sociale,

ØAsumarea de roluri,

ØClarificarea conceptelor,

ØExprimarea emoțiilor și sentimentelor negative într-o manieră dezirabilă.

Jocul de explorare:

•Presupune încercările și tentativele copilului de a cunoaște și descoperi lucruri noi.

•Explorarea este una din acțiunile fundamentale ale dezvoltării copilului.

•Permite cunoașterea lumii înconjurătoare.

•Stimulează motivația de a cunoaște, oferind bazele dezvoltării potențialului psihofizic și aptitudinal al copilului.

Jocul de mișcare:

•Presupune folosirea corpului în activitati care solicită competențele fizice ale copilului.

•Mișcarea este importantă pentru dezvoltare deoarece

Ødetermină dezvoltarea psihică,

Øpermite activismul în explorarea lumii,

Øcontrol asupra corpului.

Jocul de manipulare:

•Antrenează capacitățile de coordonare, controlul lor şi aptitudinile necesare.

•Prin manipularea obiectelor ce aparțin lumii înconjurătoare, copilul începe să controleze posibilitățile de a cunoaște, schimba și stăpâni realitatea.

•Cea mai importantă consecință este câștigarea independenței de acțiune și autocontrolului.

Jocul de socializare:

•Acest tip de joc implică:

Øinteracțiunile copilului cu ceilalți,

Øacțiunea de a da și a lua,

Øînțelegerea faptului că nu este singur în ceea ce face.

•Socializarea prin joc este dimensiunea fundamentală a jocului, ea încurajând imitația şi dezvoltarea aptitudinilor de comunicare socială și de interacțiune cu egalii și cu adulții.

Jocul de simulare:

•Presupune folosirea imaginației de către copil și transformarea obiectelor și lucrurilor cu care se joacă în simboluri ale lumii exterioare.

•Acest tip de joc sprijină învățarea rolurilor sociale și manifestarea creativității și oferă experiențe de viață.

Jocul de soluționare:

•Este caracterizat prin efort de gândire și căutare a soluțiilor la diferite probleme.

•Dezvoltă:

Øgăsirea soluțiilor și a explicațiilor despre lumea înconjurătoare,

Øîncrederea în forțele proprii,

Øcuriozitatea de cunoaștere,

Øluarea deciziilor cu responsabilitate.

Jocul paralel:

•Copiii se joacă separat, fiind extrem de absorbiți de joc.

•Nu este însă un joc solitar, ei se pot afla în aceeași încăpere, însă nu cooperează, jocurile lor desfășurându-se în paralel.

 

          Jocul ca modalitate terapeutică

          Terapia prin joc sau ludoterapia poate fi definita prin procesul interpersonal in cadrul căruia un terapeut specializat aplică efectele curative ale jocului (îmbunătățirea relațiilor, formarea atașamentului, catharsis, jocul de rol, comunicarea) pentru a ajuta clienții sa depășească dificultățile cu care se confrunta și să prevină altele viitoare. Terapia prin joc constituie o modalitate dinamică de intervenție care încurajează copilul, împreună cu ceilalți membri ai familiei, să se implice în expresive comune care integrează jocul dramatic, activități fizice, activități artistice etc. Prin joc se pot utiliza o serie de tehnici terapeutice:

•Utilizarea instrumentelor muzicale pentru facilitarea regresiei și exprimării emoționale – descărcarea furiei și agresivității, facilitarea comunicării nonverbale;

•Utilizarea unor mânuși de box pentru descărcarea anxietății și agresivității, eliminarea tendințelor distructive și autodistructive – totul într-un cadru securizat;

•Utilizarea teatrului de păpuși pentru externalizarea simptomului;

•Utilizarea terapiei prin dans și a tehnicilor melo-ritmo-terapeutice pentru cunoșterea propriului corp;

•Utilizarea unor tehnici de art-terapie vizuală (pictură-desen) pentru simularea deschiderii copilului, a creativității, a exprimării libere și originale.

 

Bibliografie

•Golu Florinda (2010) – Manual de Psihologia Dezvoltării. O perspectivă psihodinamică. Cap. 5.6 – Jocul: stadii, tipuri.

•Saracho Olivia (2003) - Contemporary Perspectives on Play in Early Childhood Education. Cap 1 – Understanding Play and its theories