Timpul nu iartă și nu se oprește din zbor. Au trecut deja noua luni de când te-am adus aici, lângă noi. Tot atâtea luni ai copt în burtica mea, în prima ta căsuță, până când ai decis să-ți faci alta în brațele mele. Ai vrut tu să cunoști lumea despre care îți povesteam atâtea, într-o zi de octombrie perfect. Știai că te așteptăm cu dragoste, amestecată cu un pic de frică și voiai să ne dai frica la o parte.

Nu știam cum e să dai naștere unui copil. Să-l alăptezi. Să-l îngrijești zi de zi. Chiar dacă citisem mult înainte despre cresterea unui bebeluș și credeam că știu multe despre tine, tu ai fost cea care a dat ritmul, ne-ai ghidat în fiecare zi pe drumul ăsta presărat cu atâta iubire. Recunosc că sunt momente în care, dacă aș putea, te-aș face din nou atât de mică încât să te înghesui din nou în mine. Că parcă nicicând nu te-am îmbrătișat mai profund ca atunci când îți simțeam fiecare mișcare.

Zilele astea ai fost cam agitată și ai adormit greu. Mi-a fost mai ușor să te pun în sistemul de purtare, cu obrazul lipit de pieptul meu și parcă tot aș mai fi strâns cataramele, ca să te apropii și mai mult de mine. Parcă oricât aș fi strâns, tot mai era loc. Te-am ținut în brațe și ți-am cântat. Ți-am mângâiat tălpile cu miros de proaspăt și mă gândeam cum vor colinda ele lumea. Aseară te-ai ridicat singură pentru prima dată. Te-ai agățat de un scaun și m-ai privit mândră de reușită ta, iar mie mi-au dat lacrimile. Mă uitam la tine, cum stai singură pe piciorușele tale, ca un om mare. Au trecut noua luni de nou și de bine.

Nu există zi în care să nu te îmbrățișez, să te miros, să te privesc îndelungat și îmi doresc ca toate să mi se întipărească bine și adânc în memorie. Să nu uit nimic din ce faci și să pastrez totul în suflet. Pentru că timpul ăsta nu are pauză și nu iartă.