Mă numesc Lavinia și sunt mama unei fetițe de aproape 4 ani. De când a venit pe lume minunea mea, m-am preocupat să o cresc cât mai bine, astfel încât să ajungă un adult cât mai echilibrat si sănătos mintal, în primul rând, dar și fericit, stâpân pe el și pe propria lui viață, capabil să ia decizii cât mai mulțumitoare pentru el și să își trăiască viața în armonie. Ușor de realizat, nu? Ei bine, m-am uitat mereu în jur, la oamenii care m-au înconjurat de-alungul timpului și cei mai mulți nu erau așa. Deci mi-am dat seama că starea de echilibru în viața de adult nu e chiar așa ușor de atins și că mulți venim din spate cu multe traume din copilarie. Deși cuvântul “traumă” poate suna mult prea dur. Putem spune și credințe limitative, putem spune și stări de anxietate, putem spune stimă de sine scăzută și în multe alte feluri, toate moștenite de la părinți sau de la cei care au avut grijă de noi în copilărie.

Așa am ajuns să “pun burta pe carte” din nou și să citesc mult, să mă documentez, să îi ascult pe specialiști despre cum putem să ne creștem copiii cât mai sănătos. Știu, greșeli facem și vom face cu toții, dar în măsura în care știm unele lucruri, să le putem folosi în avantajul copilului. Am rezonat cel mai mult cu conceptul de educație cu blândețe, pe care am început să-l studiez intens. Dar m-am lovit în discuțiile cu mamele de foarte multe “bariere” și de multe ori am ajuns, inevitabil, să despicăm firul în patru despre pedepse. Cred că știm toți, din teorie, că pedepsele nu sunt deloc bune, că nu fac bine copilului pe termen lung, deși pe termen scurt par să funcționeze, deci ne simțim vinovați dacă simțim că taxăm comportamentul nepotrivit al copilului, că "pedepsim". Dar oare pedepsim?

"Nu e bine să pedepsim copilul" spunem. "Îl las să facă doar ce vrea".

Să fie oare asta soluția?

Am văzut de foarte multe ori multă confuzie când vine vorba de îndreptarea comportamentelor mai puțin plăcute ale copiiilor. Mamele sunt puse la zid că pedepsesc, altele sunt din nou puse la zid că nu pedepsesc. Deci care e, domnule, treaba cu pedepsele astea?

Așa mi-am dat seama că, de cele mai multe ori, din punct de vedere semantic (că deh, limba noastră română, cu toate sensurile ei) nu folosim întotdeauna corect termenul de "pedeapsă" când vine vorba de educarea copiiilor, că poate nu știm ce înseamnă concret, că știm că nu e bună, dar nu știm de ce și, cireașa de pe tort, nu știm cum să facem când copiii noștri au comportamente mai puțin potrivite - ce le spunem? Ce facem? Cum ne comportăm? Cum îndreptăm? Dar mai întai să vedem cum stă treaba cu pedeapsa.

Domul DEX ne spune așa:

“PEDEAPSĂ, PEDEPSE - SUBSTANTIV FEMININ

1. Măsură de represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală.

sinonime: sancțiune

1.1. prin specializare Măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune; situație în care se află cel pedepsit, condamnat.

sinonime: condamnare osândă

1.1.1. Pedeapsă capitală.

1.1.2. Pedeapsă corporală.

1.1.3. Pedeapsă disciplinară.

2. figurat Suferință (fizică sau morală).”

Deci traduc pentru toate mamele: pedeapsa, în educarea copiiilor, înseamnă că îi producem copilului suferință - fizică sau psihică (de multe ori nejustificat), fără o legătură directă cu comportamentul lui. Deci este cât se poate de clar că pedepsele nu sunt deloc bune, că de multe ori copilul le vede ca pe o nedreptate, iar pe termen lung au multe efecte negative (asta spun și toate studiile și specialiștii care au studiat efectele lor pe termen lung în diverse experimente):

  • Copii învață că problemele se rezolvă prin a-i face pe alții să sufere;

  • Pedepsele provoacă durere fizică și/ sau emoțională și scad stima de sine, îi fac să se simtă fără valoare, fără putere,

  • Pedepsele inhibă curiozitatea și dorința de a explora;

  • Pedepsele îi fac pe copii să-și mintă părinții - copiii ajung să se ascundă de părinții lor, de frica pedepsei;

  • Alte studii mai recente arată că acei copii care au fost pedepsiți că nu respectă regulile acasă au încălcat cele mai multe reguli atunci când se aflau oriunde altundeva;

  • Prin pedepse copilul NU învață despre autocontrol, responsabilitate, comportament bun sau rău. Învață doar că dacă va avea un anumit comportament, va fi pedepsit, dar nu înțelege și de ce.

"Nu ai mâncat tot, nu te mai uiți la desene!" - asta e pedeapsă. Copilul nu a făcut ce tu ai dorit (adică să mănânce), îi iei ceva ce știi că îi face plăcere, cu scopul de a-i produce suferință = PEDEAPSĂ.

"Dacă nu mănânci tot, nu o sa te mai uiți la desene în seara asta" - ai zice că e doar avertizare, că e ar putea fi o consecință a faptelor lui. Îmi pare rău să dezamăgesc, e tot pedeapsă. Îi spui ce urmează să se întâmple, dar tot cu scopul de a-i produce suferință și de-al face să facă ce vrei tu cu orice scop.

Bun. Ne e clar până aici. Dar hai să nu uităm la realitate, bat-o vina! Ce facem când copilul nu cooperează? Ce facem când comportamentele negative continuă și nu știi cum să le stopezi? Ce facem când ne lovim zilnic de refuzurile copilului deși am explicat pentru a n-șpe mia oară și deja simți că îți iei câmpii?

Păi... să vă spun ce fac eu? Iau foc în sinea mea. Evident! Mă întreb de zeci de ori de ce mi-a trebuit copil. Îmi aduc aminte de motive. Îmi aduc aminte de cât de mult îmi iubesc copilul. RESPIR. Mă calmez. Buuun... Primul pas e făcut! Ce fac mai departe? Păi depinde de situație, de context, de refuz și încerc să-mi amintesc, din tot ce am citit, ce se aplică în cazul meu. Și dau câteva exemple concrete:

Cazul 1

Suntem pe punctul de a ieși afară. Copilul e super nervos din motivul x (că am vrut sa îl ajut să se îmbrace sau că i-a căzut jucaria jos sau că mă mișc eu prea lent și ratează ieșirea etc.) urlă că vrea afară, dar nici nu vrea să se îmbrace, deși afară e frig. Deci e nervos și refuză să facă ce vreau eu.

Soluția 1: Urlu și eu la el și îi spun că dacă nu se îmbracă nu ieșim. Continuă să urle și mai tare, așa că eu ies din cameră și îi spun că nu mai ieși afară toată săptămâna.

Soluția 2. Respir și îmi aduc aminte de una din strategiile lui Siegel din cartea Creierul copilului tău, care spune să integrăm cele două emisfere cerebrale - conectează-te și redirecționează - când copilul e supărat, conectează-te mai întâi emoțional, emisferă dreaptă (a copilului) la emisferă dreaptă (a părintelui). Apoi când își recapătă controlul și e mai receptiv, introdu lecțiile și disciplina emisferei stângi a creierului. Deci eu îi spun copilului “Așa-i că ești foarte supărat că s-a întâmplat lucrul x? Știu ca ești supărat (e un moment bun în care îi pot oferi o îmbrățișare dacă permite contactul fizic) și te înțeleg.” Odată ce m-am conectat emoțional cu copilul, încerc să rezolv problema: “uite putem sa facem y ca să îndreptăm x, iar apoi ne îmbrăcăm și ieșim afară unde ne vom distra de minune”. Se rezolva problema x dar refuză în continuare să se îmbrace? Îi explic consecințele naturale “Dacă alegi să ieși fără geacă, atunci alegi să îți fie frig, asta vrei? Dacă o să-ți fie frig va fi nevoie să intrăm mai repede în casă, asta vrei? Dacă îți e frig e posibil să răcești, asta îți dorești?” Posibil să zică nu și să se îmbrace, posibil să zică da și atunci ieșim așa. Când ieșim afară și îi e frig, întreb dacă are nevoie de geacă (preventiv geaca copilului o bag în geanta). Așa nevoia lui de control este satisfăcută și învață să suporte consecințele naturale ale deciziilor lui.

E o pedeapsă că îl las să îi fie frig afară? Nu. E o consecinta naturală a faptelor lui, ceea ce poate fi o lecție importantă pentru el.

Eu aleg soluția 2.

Cazul 2

E ora de culcare, s-a jucat mult și suntem în întârziere. Refuză să se oprească din joacă, refuză să se spele pe dinți, refuză să facă baie, refuză să se îmbrace în pijamalele de bumbac fin, refuză să se culce. Se supără că îi întrerup jocul și avem parte de un tantrum de toată frumusețea.

Soluția 1: Îl iau pe sus și îl spăl forțat (ceea ce e cam imposibil dacă stau mai bine să mă gandesc) sau încep și îi spun că îi iau jocul x dacă nu se duce să se spele pe dinți. Sau încep să urlu și să îi pun diverse condiții (aka îl pedepsesc).

Soluția 2: Mă întorc la Siegel și Goleman care spun să angajez creierul superior, să explic consecințele logice și să mențin limitele clare. Deci mă conectez la creierul superior și îi spun “Știi ce am văzut eu în seara asta? Am văzut că te-ai jucat toată seara cu jocul x și cu jocul y și că te-ai distrat foarte bine. Așa s-a întâmplat?”. În funcție de răspuns pot continua: “și am văzut că apoi că te-ai supărat când ți-am spus că e timpul să închidem jocul, crezi că puteam să găsesc alt mod mai potrivit prin care să-ți spun că e momentul de program de seară?” Și îi dau ocazia copilului să gândească, să își pună creierul superior la treabă. “Cum putem să facem ca spălatul pe dinți să fie mai distractiv?”. Pot introduce în discuție și consecințele logice: “Dacă nu reușim să ne băgăm în pat, mâine o să fi obosit și nu o să mai ai timp de joacă și e posibil să nu mai putem să jucăm jocul x - jocul tău preferat”. Reamintesc regula: “E nevoie ca dinții și corpul tău să fie curați/ curat când ne punem în pat. Cu ce vrei să începem? Cu spălatul dinților sau spălatul pe corp?” - reamintirea regulii + opțiunea lui de a alege.

Faptul că îi spun că mâine nu ne mai jucăm jocul lui preferat este o pedeapsă? Eu zic că nu, este doar o consecință logică a comportamentului lui (care are legătură directă cu comportamentul lui din momentul respectiv - faptul ca refuză să meargă la programul de seară, va duce la întarziere de somn, ceea ce va duce la oboseală a doua zi și lipsă de timp și dispoziție pentru joc a părintelui și copilului).

Deci aleg, din nou, soluția 2.

Concluzie: pedepsirea coportamentului ceea ce va duce la suferinta copilului NU este deloc ok, mai ales pe termen lung. Dar regulile și limetele au rolul lor și este sănătos să le respectăm. Putem folosi diverse tehnici prin care să educăm și disciplinăm comportamenetele neadecvate ale copiiilor, care testează limitele (și e normal și sănătos că o facă) pe care noi ca părinții le impunem. Există diverse instrumente din Disciplina Pozitivă pentru un parenting conștient, despre care vă mai pot povesti și în alte articole.

Multă răbdare vă doresc!

Cu recunoștință,

Lavinia